Visul...

Mi-am pus tricoul si m-am strecurat in patul meu, sub paturi.
-Te iubesc-l-am auzit spunandu-mi.
-Eu invat sa te iubesc-i-am raspuns.
-Crezi ca a venit momentul adevarului?-intreba el.
Stiam la ce se refera.M-am sculat si m-am dus sa ma asez pe marginea patului sau.M-a prins de mana si am stat asa cateva clipe. L-am mangaiat atunci pe par.
-Nu trebuie sa intrebi-am raspuns-.Dragostea nu pune multe intrebari,deoarece, daca incepem sa gandim, incepe sa ne fie frica. E o frica inexplicabila, nu poate fi exprimata in cuvinte. Poate e frica de a nu fi dispretuita, de a nu fi acceptata, de a rupe vraja. Pare ridicol, dar asa este. De aceea nu intrebi, faci. Cum mi-ai spus chiar de atatea ori, iti asumi riscurile. Nu risti, nu castigi.
-Stiu. N-am mai pus niciodata intrebarea asta.
-Inima mea iti apartine inca de pe-acum-am raspuns, prefacandu-ma ca nu-i auzisem cuvintele-. Maine poti pleca, dar ne vom aminti totdeauna miracolul acestor zile, iubirea romantica, posibilitatea, visul...
Intre timp ajunse cu mainile pe parul meu dar in scurt timp si le indeparta si ma mangaie pe fata. L-am sarutat usor pe buze si m-am intors la mine-n pat.